Cum pentru weekend-ul acesta nu aveam planuri iar vremea se anunța frumoasă, și-mi doream ce-i drept să plec de mult timp cu ei pentru că tot auzeam cat de frumos este să petreci cu ei și în câte locuri frumoase cutreieră și câte chestii drăguțe se petrec încât n-am mai stat pe ganduri și am  plecat intr-o  excursie, asemeni celor din studenție, cu autocarul, și nu cu orice fel de autocar, ci cu autocarul bucuriei ( asa cum le place lor sa-i spună 🙂 ) către Piatra Craiului.
           Care ei? cu cei de la Oxigen Tour! Cine este Oxigen Tour? Este o echipă tânără și frumoasă, care au multe în activități în deșfășurare, printre care minunatele excursii la noi in țară (cât și în afară) pe munte, atât pentru studenți cât și pentru oricine este pasionat de munte și dorește să meargă insoțit așa cum trebuie, cu ghizi, cu un program bine stabilit, fără a mai avea bătăi de cap în ceea ce privește organizarea dar și pentru cei care doresc sa iasă din zona lor de confort și să cunoască noi prieteni. Singura lor preocupare fiind să-și ia echipamentul de munte si buna dispoziție, care oricum o sa vină la pachet.
        Vineri ne-am îmbarcat cu mic cu mare de la punctul de intâlnire, și anume hotelul Horoscop.
        Ce-i drept aveam puține emoții, având în vedere că m-am înhamat  să plec singură (fără nicio prietenă), nu știam prea multă lume, doar pe cațiva de la cursul de agent de turism-ghid, cursuri pe care tot cei de la Asociația Oxigen le organizează.
         Dacă sunt interesați să începeți o activitate în domeniu sau pur și simplu să-ți urmezi pasiunea, să devii mai bun in domeniu, aceștia vor incepe în curând o nouă grupă, cursuri ce imbină atât teoria cat și practica iar la finalul cursului, vei obține un Certificat de Agent de Turism Ghid, recunoscut de Autoritatea Națională pentru Calificări.
        Momentul meu de solitudine n-a durat prea mult, întrucât s-a nimerit  să stau lângă o fata deosebită, să ne apucăm deja să vorbim ca fetele și să povestim din diversele călătorii și să-mi creeze senzația că acum doar ne reîntâlnea.
        La Ploiești (La Ploiesti la cotitura, a la dii, a la daa) au mai urcat două prietene de-ale ei, fete, care m-au integrat imediat în grupul lor și nu mi-au dat nici măcar o secundă senzația că n-aș fi una de-a lor. Ele mi-au fost partenere în această escapadă, care au avut oarecum grijă de mine, cu care am împărțit emoții, frici, bucurii, glume, povești și ceva vin și pălincă 🙂 Pentru că nicio prietenie si nicio poveste nu începe la un pahar cu apă plată, cel puțin nu din partea mea.
        Prima seară s-a încheiat cum nu se putea mai bine în acorduri de chitară, cântece de munte și multeee râsete (pentru că sincer nu-mi aduc aminte de când n-am mai râs cu așa poftă) .
      Sâmbată dimineața am pornit cu toții în drumeție, o parte dintre noi a rămas să viziteze Peștera Dâmbovicioarei iar cealalta parte a grupului am pornit către destinația propusă: Valea lui Stinghie.
      Cum și eu și fetele vizitasem de curând peștera am preferat să ne alăturăm grupului care pleca spre traseu.              Spre direcția de unde am venit se vedea în zare impunătorul bloc al masivului Bucegi și până la picioarele noastre dealurile care alcătuiau Culoarul Rucar-Bran, spre vest deja ni se arăta creasta semeață a Pietrii Craiului.
      Din acest punct am coborât în valea Brusturețului. Urmând apoi drumul forestier din această vale am ajuns în Poiana Grind. De aici am urmat o vreme marcajul care conducea spre șaua Funduri. Am parasit acest marcaj spre valea lui Stinghie.
Drumeția, a durat cam trei ore, timp în care am avut timp sa admirăm natura, care la orice pas ne oferea alt peisaj (trecând de la toamnă la iarnă și iar revenind la toamnă), alte culori, altă magie,  timp să ne pozăm pentru a păstra pe veșnicie amintirile acestor clipe, timp să ne povestim bucuriile și dezamăgirile, împlinirile și dorințele, timp să ne împrietenim cu muntele și să-i fim recunoscători pentru că există.
        Cu mic cu mare am mers în tandem, am râs, am strigat, până când a venit iar momentul să ne împărțim pe grupe, pentru că de acum urma partea cea mai palpitantă a traseului, și anume, rapelul, rapelul pe Valea lui Stinghie. O vale sălbatică, care ne-a dat de furcă la maximum. O vale care ne-a învățat să ne înfrângem teama, să avem incredere în echipament. Să ascultăm. Să cădem și să ne ridicăm pentru a continua, pentru că nu era cale de întoarcere.  Să fim încrezători în propriile forțe. Să ne ajutăm unii pe ceilalți. Să ne încurajăm. Să ne susținem. Să ne facă să trăim la intensitate maximă. Să ne sară inima din piept, pentru ca la sfârșit să putem respira ușurați că ne-am îndeplinit misiunea, că ne-am depășit bariera psihică, că niște începători au reușit performanța asta.
       Toate acestea datorită colectivului, a mentorilor care ne-au așteptat la fiecare punct, în frig, pentru a ne asigura echipamentul, pentru a ne îndruma, pentru a ne incuraja…ce să mai.. ca au suportat cu calm si voie buna niște femei fricoase, mofturoase și panicoase, care puneau o mie de întrebări.
       Lor le mulțumim și le suntem recunoscători că au făcut posibilă această experiență și că ne-au aratat că în viață putem face lucruri de care nu credeam că suntem in stare.
        Ziua de duminică, eu și fetele mele, am preferat să o petrecem în tihnă, să ne bucurăm de o plimbare prin Bran,  să ne răsfățăm cu o cafea neagră băută la buza castelului asemeni unor domnițe moderne. Restul grupului au participat la un treasure hunt, ce s-a dovedit a fi foarte interesant și motivant având în vedere că marele premiu era un revelion pentru doua persoane în Macedonia. Dupa experiența de deunăzi am preferat să stau liniștită pentru că oricum abia am putut să mă mai dau jos din pat, febra musculară deja se instalase.
        Excursia noastră s-a terminat tot pe ritmuri de chitară, tot la un vin. Unde vocea, de la rock fm, de la academia de folk, Cristi Dumitrașcu, voce care în sfârșit prindea contur și făcea un show de ținut minte acolo undeva în inimioară, alături de ghidul și organizatorul nostru, de la Oxigen Tour, Andrei Voicu aka Piratul.
Ce a fost interesant ….
  • faptul că pe drumul de întoarcere spre autocar de la rapel, pe întuneric, prin pădure, alături de Gina, Raluca și  Edy, care ne-a fost călăuză oarecum,  ne-am luat o pauză de câteva minute și am privit cerul înstelat…moment ce mi-a rămas adânc în suflet, pentru că atunci am realizat că n-am mai privit de prea multă vreme un cer atât de înstelat, din copilărie, pe când mergeam vara la bunica la Brăila (și de aici creierul mi-a fost invadat de amintiri placute)
  • că o experiența de genul asta leagă oameni, că oricât aș încerca să descriu senzația trăită acolo sus parcă tot nu-mi găsesc cuvintele, că doar cei prezenți acolo au idee despre ce vorbesc
  • că am descoperit că am niște mușchi de care nu eram conștientă că-i am, până azi, când ii simt la orice respirație și mișcare
  • că am râs mult și am simțit multe
  • că e bine să ieși din casă să faci mișcare
  • să cunoști oameni noi
  • șă lași confortul deoparte, pentru că VIAȚA ESTE AFARĂ
  • că natura este cea mai bună metoda de a te încărca cu energie
  • că din prima clipă am simțit că-mi trăiesc studenția netrăită.

img_5847

Asa incep povestile si prieteniile, ca-n vremurile bune: un Biborteni si un vin de casa 🙂

img_5851

img_5849
.
img_5959img_5966img_6027img_5998img_5999 img_5951 img_5956 img_5962 img_5983 img_5991 img_6004 img_6007img_5890
img_6003
img_5876
 img_5878img_5883
img_5941  img_5932img_5917img_5945   img_5896img_5912

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *